Grupaj de poezii publicat în Revista "Convorbiri Literare"

Poezii de Florin Caragiu. Grupaj apărut în Revista „Convorbiri Literare”, iulie 2009, nr. 7 (163), p. 53.

trei şi jumătate

e frig şi se apropie dimineaţa. nu lupt cu răul, sunt prea tăbăcit
de tristeţea caişilor tăiaţi. liniştea cu care privesc beţigaşele plutitoare
lasă în mine frica de venirea ta neaşteptată. sunt gata să lupt
înainte de a adormi, dar nicio provocare nu ajunge până aici. lupt
pentru tine, pentru negrul de fum cheltuit cu zgârcenie.

mă retrag atunci când victoria mă năuceşte. abia atunci văd
cât am pierdut dintr-o răsuflare şi înţeleg că lucrurile îmi scot
la suprafaţă gândul. apa ţine minte rotirea constantă
şi vidul rămas la plecarea ta subită. o beau cu aceeaşi sete
cu care mă lovesc de cuvinte, când sprijinul se retrage
şi îngrop în grădină imaginea ta, pentru mai târziu,
când n-o va mai ameninţa lepădarea. mă îmbrac încet,
păstrând intactă căldura buzelor. nu mă auzi, dar te porţi
ca şi cum ai asculta un îndemn venit de aproape. şi noi acum
suntem la sute de kilometri distanţă, dar e bine să ai spaţiu
când iubeşti. numărul nu calculează decât forţa izbirii
de parapeţi, când trupul este deja pe jumătate în pământ
şi numai cântecul ce iese din el te ţine în viaţă.


expediţie

dimineaţa,
ferestrele sunt cabrate pe ochii tăi,
dornici de o mănuşă
care să scoată din sobă
hărţile teritoriilor cucerite.

e mai simplu să porneşti o expediţie
decât să alungi vise.
ele te mişcă în cerc
şi te scutură de cuvinte,
însă tu îţi acoperi umerii
şi cu graţie deturnezi lucrurile
spre o grădină în care timpul
nu are tăieturi.

lumea aceasta e a ta
şi te vrea elice,
trupul nu-i al tău
şi înghiţi lumină
cu primul salt în gol.

te opreşti în aer
şi guşti din miezul copacilor
cât e nevoie
pentru a rezista accidentelor.
Dumnezeu te scoate din ele
cu o durere care dizolvă deznădejdea.

rugăciunea e cuţitul ce ne păstrează forma,
când ieşim afară
prin oraşul pierdut în ceaţă.


transplant

măreţia omului este atât de vizibilă,
încât ea rezultă din însăşi mizeria lui
(B. Pascal, Pensées, II, 8)


oriîncotro mă îndrept,
pe bulevardul încins în care oamenii trec unul pe lângă altul
fără să se cunoască,
singura formă de atracţie
rămâne o înclinare insesizabilă a capului.

mă gândesc cum fiecare dintre aceştia
ar putea să se ciocnească întâmplător de mine
şi să mă cheme pe nume
în felul unui dumnezeu ce-şi descoperă chipul.

le sunt tot mai îndatorat
cu fiecare zbatere care îmi vorbeşte de tine,
cum aminteşte copilul de mamă.

am învăţat să pierd şi jocul e atât de frumos,
încât numai un sacrificiu îl face să nu se termine,
în intersecţiile în care aşteptarea nu are preţ
şi hainele de piele alunecă de pe oase.

dar nu mă îndrept nicăieri,
pentru că Dumnezeu creează un spaţiu inseparabil
din punctele de întoarcere.

în general, îndrăgostiţii prelungesc,
prin diverse tertipuri, petrecerea împreună,
pentru că nu vor să se elibereze
şi văzul e un transplant de lumină
ce salvează corpul de culorile murdare
din paletele părăsite ale maeştrilor.

Scrisoare adresată de Părintele Ghelasie organizatorilor Universităţii de Vară Sibiu, care în 1990 se afla la cea de-a V-a ediţie

Existenţa în sine este Comuniune-Comunicare-Dialog, este treime – Familie. Şi aceasta este aşa de adânc întipărită, încât chiar şi creaţia în cele mai decăzute forme are nostalgia şi tinderea ei către reîntoarcerea la origini şi esenţă.

Noi am pierdut starea de adevărată creaţie, aşa cum a ieşit din mâna lui Dumnezeu. După căderea din Rai, Creaţia intră într-un proces de autodistrugere-falsificare. Şi aşa Creaţia are două „chipuri” pe care tot încercăm să le raportăm unul la altul. Chipul de Rai s-a uitat, iar chipul decăzut-falsificat a devenit aşa de obişnuit încât chiar ne este „simpatic” şi refuzul nostru de a-l întoarce la chipul originar este mai mult decât îndărătnicie, este de-a dreptul patimă şi păcat, un adevărat desfrâu spiritual ce uneori ajunge până la Extremismul demonic. Chipul Creaţiei căzute a devenit chipul real al nostru şi tot încercăm să-l înfrumuseţăm cu trăsăturile chiăpului Ancestral, să-i potolim astfel nostalgiile originii. Dar cu toată idolatrizarea chipului căzut, el singur îşi demască falsitatea, până la surâsul îngheţat şi înspăimântător al morţii, până la privirea sticloasă, pierdută în gol, până la otrava râsului dement de mimică idioată şi posedată a Sinucigaşului.

A devenit un adevărat eroism suportarea acestui fals chip, luat drept cel adevărat. A devenit o beţie de autosadism mergerea semiconştientă la moarte.

Mai curând sau mai târziu, toţi refuzăm însă spasmele înfricoşătoarei agonii. Dar neputinţa ne dă un plus de tragism. Vremurile noastre aspiră mai mult ca oricând la reîntoarcerea la origini. Aşa se observă, o nostalgie după chipul cel adevărat, să redevenim ce am fost înainte de căderea din Rai. Chipul primordial în care să ne oglindim, să ne redescoperim.

Filosofia şi ştiinţa fără religie este seacă, fără viaţă. Religia la fel, fără cele două este fără mişcare. Realitatea în sine este viaţă şi mişcare. Ruperea celor două este mutilare şi falsificare de realitate. Aşa, în vremurile noastre mai mult ca oricând, este o demnitate pentru filosofie şi ştiinţă, să fie şi religioasă.

Aşa, suntem în adevăratul context al vremii, dacă ne unim în idealul comun al redescoperirii Chipului de Rai, ce este esenţa şi sensul trăirii isihaste, căzând în genunchi în faţa Tatălui-Dumnezeu. Iată rugăciunea!

Creaţia căzută are o astfel de rugăciune!
Aşa Rugăciunea este „tot complexul Existenţei”.
Isihasmul este această rugăciune integrală.

Isihasmul nu este doar o simplă tehnică de rugăciune. S-a încercat o individualizare a Rugăciunii ca ceva de la Sine, care să producă totul, fără să mai fie nevoie de ceva.

Rugăciunea isihastă, dacă este înţeleasă în specificul ei pur, are acest miracol-taină. Rugăciunea nu este doar o poziţie-tehnică- repetare-ridicare a minţii spre Cer.

Rugăciunea este o atitudine generală a Existenţei, o anumită atitudine, din care apoi decurge totul, de la legătura cu cele sfinte până la Transfigurare (extaz-iluminare).

Aceasta ni se pare nouă greu de înţeles. „Secretul” care se tot caută este tocmai acesta: „taina atitudinii integrale”. Isihasmul este „Rugăciunea integrală creştină”. Esenţa Creştinismului este realitatea integrală, trup şi suflet, Creaţie-Creator, creaţia în toată creaţia, unitate în suflet şi unitate în corp, unitate în toate formele de creaţie. Aceasta este „taina Isihiei” – Unitate între minte-inimă şi acţiune; unitate între voinţă-simţire şi gândire, unitate între Conştiinţă-Fiinţă-Sine; unitate între Dumnezeu şi Creaţie, împărtăşire integrală.

Să fie totul una precum Tatăl şi Fiul una sunt. De am defini Isihasmul doar într-un cuvânt, am zice: Împărtăşire.

Aceasta spune totul. Rugăciunea era în Rai chip de împărtăşanie. Noi cei căzuţi facem în rugăciune o revenire la împărăţie.

Primul Colocviu Naţional dedicat Părintelui Ghelasie (Bucureşti, ASE, 29 Octombrie 2009)

În data de joi, 29 Octombrie 2009, începând cu ora 10 a avut loc în Aula Magna, Academia de Studii Economice din Bucureşti, Piaţa Romană, nr. 6, Ciclul de conferinţe: 20 de ani de la Căderea Cortinei de Fier, Colocviul Naţional: „Spiritualitatea Creştină în Spaţiul Noii Europe. Personalitatea Părintelui Ghelasie Gheorghe” (Ediţia I). Manifestarea a fost organizată de Conf. univ. dr. Liviu Bogdan Vlad, Biblioteca Centrală şi Centrul de Documentare Europeană, având ca partener Editura Platytera din Bucureşti.

Evenimentul a fost deschis de Protos. Varsanufie de la Mânăstirea Pătrunsa, printr-o scurtă rugăciune şi binecuvântare a întâlnirii, în acelaşi timp cu o pomenire în rugăciune a Părintelui Teofil Pârâianu, mare duhovnic român, care în zorii aceleiaşi zile a trecut la Domnul.

Invitat special a fost Prof. Dr. Ion Gh. Roşca, Rector al Academiei de Studii Economice, care a ţinut un discurs de întâmpinare. Cuvântul de deschidere a aparţinut Conf. dr. Liviu Bogdan Vlad. Conf. dr. Iulian Costache a vorbit în continuare despre Părintele Ghelasie şi tradiţia în modernitatea Noii Europe. A fost apoi prezentat un film de scurt metraj realizat de clasa de la UNATC a regizoarei Elisabeta Bostan. După aceasta, au luat cuvântul, în ordine, în prima parte a Colocviului: Protos. Varsanufie (stareţul Μânăstirii Pătrunsa), Monahul Valerian (ucenicul de chilie al Pr. Ghelasie), Ierom. Neofit Linte, Protos. Hristofor Bucur (stareţul mânăstirii „Sf. Ioan Botezătorul” din Poiana Braşov), Ştefan Popescu (fratele Părintelui Ghelasie), Florin Caragiu (directorul editurii Platytera din Bucureşti).

A urmat, în holul Bibliotecii Centrale, vernisajul expoziţiei de pictură dedicate Părintelui Ghelasie Gheorghe, expoziţie realizată de artistul plastic George Alexandrescu.

Ilinca Sandu, de la TVR Cultural, a intervievat, în pauza întâlnirii, pe Părintele Stareţ Varsanufie, Monahul Valerian, Liviu Bogdan Vlad, Florin Caragiu şi George Alexandrescu, reportajul cuprinzând interviurile şi imagini cu expoziţia fiind difuzat la ediţiile Jurnalului Cultural de la TVR Cultural din 29.10 2009 (ora 19) şi 30. 10. 2009 (orele 1, 7 si 12).

În partea a doua a Colocviului Naţional, tot în Aula Magna, au luat cuvântul Pr. Costin Butnar, Prof. Ioan Bruss, Prof. Natalia Diaconescu, Alexandru Tulai, Ioan Gheorghian, Alexandru Valentin Crăciun şi Alexandru Bogdan Duca.

A urmat lansarea volumului "Trăirea Mistică a Liturghiei", de Ierom. Ghelasie Gheorghe, lucrare prezentată de către directorul editurii Platytera, Florin Caragiu.

În final, participanţii au vizionat secvenţe dintr-un interviu luat de Răzvan Bucuroiu Părintelui Ghelasie, chiar în incinta Sfintei Mânăstiri Frăsinei.

În continuare, participanţii au vizitat Biblioteca Centrală a ASE şi paraclisul din incinta instituţiei, unde s-a săvârşit o rugăciune de mulţumire.

St. Symeon the Stylite

Wooden icon of St. Symeon the Stylite (Simeon Stîlpnicul).
By hieromonk Ghelasie Gheorghe (1944-2003).
Source: http://ghelasiegheorghe.blogspot.com.
© Florin Caragiu (please email for permissions)
Florin Caragiu - Photobucket

Liliana Ursu - "Cântecul vâslei pe apă şi pe uscat"

Liliana Ursu - "Cântecul vâslei pe apă şi pe uscat". Recenzie de Florin Caragiu.
Florin Caragiu on scribd

Despre raţiune şi limitele ei în lumina gnoseologiei creştine

Pledând pentru un umanism teocentric, un umanism creştin prin excelenţă, Jacques Maritain remarcă: „Nu prin accident, ci printr-un efect strict necesar, înscris în natura lucrurilor, orice experienţă absolută a ateismului, dacă ea e condusă în mod conştient şi riguros, provoacă în cele din urmă o disoluţie psihică“. Jean Ladrière identifică limitele raţionalităţii ştiinţifice îngrădite de scientism în caracterul operatoriu şi cel local. Începând cu neopozitivismul s-a exercitat constant tendinţa de identificare a veridicităţii cu verificabilitatea, a adevărului cu mijlocul de verificare a lui. În filosofie, Gadamer a văzut izvorul hermeneuticii (ştiinţă a comprehensiunii, a înţelegerii) în „acea rezistenţă opusă, chiar în interiorul ştiinţei moderne, pretenţiei la universalitate a metodologiei ştiinţifice“. Filosoful se referă totodată la experienţa de adevăr care depăşeşte domeniul supus controlului metodologiei ştiinţifice. Există adevăruri care nu se lasă cunoscute şi verificate prin mijloacele metodice ale ştiinţei.

Gnoseologia creştin-ortodoxă se raportează la un corelat ontologic constituit de raţiunile dumnezeieşti prezente în creaţie. Acestea nu se confundă cu obiectul percepţiei imediate şi nici cu reţeaua de conexiuni fizice care impun formalizările din ştiinţă, obţinute din metoda izolării domeniului. Raţiunea dumnezeiască este, mai degrabă, o reţea infinită de rezonanţe în interiorul căreia se stabilesc şi legături ascunse sau nevăzute între diferitele zone şi straturi ale existenţei în totalitatea sa. Astfel, în spirit patristic, putem crede că numai o facultate de cunoaştere mai presus de raţiune ar fi aptă să integreze multitudinea cunoaşterilor parţiale într-o vedere de ansamblu care să fie o „icoană“ a Raţiunii dumnezeieşti. Perfecţionarea instrumentelor de cunoaştere nu e suficientă dacă nu se petrece simultan cu modificarea întregii paradigme gnoseologice prin schimbarea (metanoia) subiectului însuşi. Această transformare este dată de recuperarea condiţiei liturgice, după cum arată Alexei Nesteruk: „Conflictul dintre teologie şi ştiinţă poate fi depăşit dacă ambele sunt repuse într-o proprie legătură cu dimensiunea euharistică, înţeleasă în termeni cosmici ca ofrandă de creaţie către Dumnezeu, prin artă, ştiinţă şi tehnologie. Activitatea ştiinţifică poate fi văzută ca o lucrare liturgică cosmică“.

În acest sens, pledăm pentru întâlnirea dintre hermeneutica creştină şi ştiinţă, în sensul preconizat de Gadamer: „Hermeneutica descoperă în interiorul ştiinţei condiţiile adevărului prin reflecţia hermeneutică, condiţie ce nu se află din logica cercetării, ci îi precedă“.

Potrivit părintelui George Metallinos, nimic nu exclude coexistenţa credinţei şi ştiinţei în condiţia în care nici credinţa nu este o metafizică scolasticizată imaginară, şi nici ştiinţa nu îşi falsifică caracterul pozitiv prin adoptarea unei dimensiuni metafizice. Cum smerenia este una dintre cele mai mari virtuţi duhovniceşti, este firesc să ne întrebăm dacă nu cumva în lumea ştiinţelor asistăm la emergenţa unor paradigme smeritoare (care, printre altele, temperează triumfalismul „iluminist“).

Există o serie de dezvoltări care conferă un anumit sens smeritor-apofatic ştiinţelor fizice. Să ne gândim la mecanica cuantică, în speţă principiul de nedeterminare sau, mai nou, la întreaga arie de cercetare dezvoltată în jurul ideilor de non-localitatate, „entanglement“, inegalităţile lui Bell, stările Greenberger-Horne-Zeilinger (inducând un „holism“ la nivel cuantic) etc. Einstein însuşi, de pe poziţia determinismului clasic, e intrigat de această „cenzură transcendentală“ constituită din „ciudăţenii“ nedeterminist-probabilistice, de faptul că nu putem decât asocia probabilităţi variilor rezultate posibile ale experimentelor cuantice, şi protestează: „Dumnezeu nu joacă zaruri!“. La care Bohr răspunde: „Nu-i poţi spune lui Dumnezeu ce să facă!“. Iată un act de smerenie! Astăzi interpretarea Bohr a mecanicii cuantice este, de facto, paradigma interpretativă fundamentală în acest domeniu ştiinţific.

În lumea matematicii, formalismul radical al lui Hilbert, a cărui intenţie era o axiomatizare completă a matematicii, a căpătat o ajustare smeritoare în teorema de incompletitudine a lui Gödel. „Prima teoremă“ a lui Gödel afirmă, în esenţă, că în orice sistem matematic consistent, recursiv axiomatizabil şi suficient de complex ca să încorporeze numerele întregi, există propoziţii corect formulate care sunt adevărate, care însă nu pot fi demonstrate formal în cadrul sistemului. A doua teoremă a lui Gödel vizează imposibilitatea demonstrării consistenţei unui asemenea sistem în cadrul formalismului propriu. Limita structurală este inerentă gândirii formale.

În 1970, Yuri Matijasevic a rezolvat „problema numărul 10“ a lui Hilbert, care, pe scurt, cerea o procedură în stare să rezolve ecuaţiile în numere întregi într-un număr finit de paşi. Matijasevic a demonstrat că un algoritm universal aplicabil tuturor acestor ecuaţii nu există! Există astăzi o abundenţă de rezultate de non-decidabilitate, non-definabilitate etc., în matematică.

La începutul secolului al XX-lea, matematicieni de marcă din Şcoala Rusă, precum Dimitri Egorov (preşedinte al Societăţii de Matematică moscovite, alungat şi întemniţat pe motivul de a fi reacţionar şi om al Bisericii), şi Nikolai Luzin (o figură importantă în analiza matematică şi teoria descriptivă a mulţimilor, şi el denunţat ca „duşman“ de regimul sovietic), au împletit creativ lucrarea matematică cu o reflecţie mistică isihastă - cu rezultate foarte importante în direcţia fundamentării Matematicilor moderne.

Un demers de temperare a triumfalismului scientist îl constituie, de asemeni, cel iniţiat de savantul M. P. Schützenberger (1920-1996). El a adus critici solide, fundamentate matematic, clişeelor neo-darwiniste (vezi articolul „Inteligenţă artificială, neo-darwinism şi principiul antropic“).

Există, de fapt, o reală posibilitate ca „dezvoltări smeritoare“ (practic, „teoreme de incompletitudine“ specifice domeniului respectiv) să apară în orice arie ştiintifică, mai devreme sau mai târziu. Nu vom privi aceste „dezvoltări smeritoare“ cu o satisfacţie vanitoasă, ca pe nişte „lovituri“ umilitoare/minimalizatoare aplicate ştiinţelor, ci cu o smerită bucurie lăuntrică de neexprimat prin cuvinte, căci suntem martori ai Lucrării lui Dumnezeu, chiar şi pe cele mai „ocolite“ căi. Astfel, aceste „teoreme de incompletitudine“ constituie creşteri, şi nu diminuări sau minimalizări, pentru respectivele ştiinţe.


Ziarul LUMINA
Duminică, 04 Octombrie 2009
Invitatul săptămânii:
Despre raţiune şi limitele ei în lumina gnoseologiei creştine
prof. Mihai CARAGIU

Semnal editorial: Trăirea mistică a Liturghiei

În rândul recentelor apariţii la Editura Platytera se numără volumul „Trăirea mistică a Liturghiei“, scris de părintele Ghelasie Gheorghe. Volumul se prezintă structurat în trei secţiuni: prima constituie o privire generală asupra ritualului liturgic creştin, a doua cuprinde un amplu comentariu liturgic, iar a treia are în centru problematica ecleziologică, cu implicaţii istorice şi eshatologice.

În contextul unor tendinţe de izolare a trăirii religioase în domeniul privatului, părintele Ghelasie pune în lumină incompletitudinea, insuficienţa unei pretinse „religii interioare“, arătând că „fără Liturghie, sămânţa vieţii se usucă şi nu mai simţi în tine puterea veşniciei“, iar conştiinţa liturgică „este adevărata conştiinţă care stă la baza tuturor stărilor de conştiinţă“. Nevoinţa lăuntrică despre care vorbesc Sfinţii Părinţi nu reprezintă însăşi împlinirea, ci este o pregătire, „o trăire de duh cu dor dumnezeiesc pentru împărtăşirea cu Euharistia“, căci „prefacerea euharistică a Trupului înveşnicirii nu o poate face decât Biserica“.

Raportându-se la o lume care cunoaşte tendinţa marcantă spre devalorizarea cultului religios, năzuinţa fundamentală a cărţii este întemeierea conceptului de liturghie într-o amplă metafizică şi o fenomenologie nutrite de trăirea mistică a Liturghiei. Această trăire constituie miezul antropologiei iconice la care cu insistenţă se referă autorul lucrării. Admiţând că se poate vorbi de o mistică autentic creştină, condiţia ei de posibilitate sine qua non este dată de actul revelării de Sine a lui Dumnezeu.

Liturghia porneşte de la acea posibilitate care i s-a oferit omului de a se întâlni faţă în faţă cu Dumnezeu Întrupat. Ritualul desfăşoară această taină în procesul de actualizare a „chipurilor liturgice“, dintre care prefacerea euharistică reprezintă momentul culminativ. Distincţia şi cuprinderea reciprocă dintre fiinţă şi energii este o judecată necesar prealabilă înţelegerii ritualului ca Act, ca o succesiune de „chipuri liturgice“ ce reclamă o participare comunională la această prezenţă efectivă. Întinderea pe o durată considerabilă de timp a ritualului aduce cu sine această sugestie de desfăşurare a unui veritabil act comunional în toată amploarea sa. Însuşi modul verbal de a se adresa ucenicilor, când Domnul Iisus le-a spus acestora neuitatele cuvinte: „Luaţi, mâncaţi...“, trădează o chemare îndoit articulată, o dată în sensul de implicare cu întreaga fiinţă pe întreaga durată a unui gest (luaţi), apoi în vederea săvârşirii actului (mâncaţi).

Părintele Ghelasie însuşi pledează pentru o valorizare liturgică a gestului. Actul dublat de un dialog real, şi nu ca un simplu consum, iată cum se cere înţeles ritualul creştin. Spre deosebire de acest mod liturgic de a înţelege raportarea la realitatea divină, există, afirmă părintele Ghelasie, şi alt tip de practici religioase, autointitulate mistice, însă care pot fi, mai degrabă, asimilate unei modalităţi de operare magică. În acest context, se urmăreşte depistarea unor mecanisme secrete în natură (cu substrat ocult), prin care pot fi manipulate energii fizice sau/şi mentale.

Trebuie semnalat faptul că în filosofia creştină contemporană, şi ne referim la spaţiul catolic, au existat demersuri - nu multe la număr, ce-i drept - ce şi-au propus să reorienteze mai vechi sau mai noi viziuni filosofice în funcţie de noţiunea centrală de liturghie. „Fenomenologia liturgicului“ gândită de Jean Yves Lacoste reprezintă un exemplu reuşit de acest fel. Lacoste apreciază că noţiunea de liturgic e pregătită să desemneze, pe lângă ideea de cult religios, şi un mod de a fi specific al omului în lume, descris din perspectiva unei antropologii chenotice (precizăm că în viziunea părintelui Ghelasie, accentuată în sens creştin ortodox, antropologia chenotică este numai unul dintre modurile fenomenologice pe care le poate îmbrăca o antropologie iconică).

Prin cuvântul „liturghie“, afirmă Lacoste, se poate lua distanţă în raport cu raţiunile şi dispozitivele conceptuale ale filosofiei religiei, astfel încât liturghie nu înseamnă nici religia sentimentului pur, ca la Schleiermacher, nici „sacrul inerent lumii şi pământului“ (acel „păgânism ontologic“ la care făcuse referire Heidegger).

Opunând Liturghia relaţiei cu „zeii pământului“, Lacoste subscrie aici aceleiaşi viziuni, prezente la părintele Ghelasie, care opune mistica fiinţei-şi-energiilor (Liturghia, sau actul de părtăşie a omului cu Dumnezeul revelat) unei practici de tip magic, axată pe iluzoriul control al energiilor cu substrat necunoscut.

Ampla dezbatere asupra semnificaţiilor Liturghiei, înţeleasă în sensul cel mai larg posibil al cuvântului, face din acest volum semnat de părintele Ghelasie Gheorghe prilejul unei lecturi dense şi incitante şi, totodată, oferă ocazia de a ne redescoperi pe noi înşine într-o relaţie cu Absolutul, cu Dumnezeul revelat în Iisus Hristos.

Florin CARAGIU
Semnal editorial: Trăirea mistică a Liturghiei
Ziarul Lumina
Joi, 01 Octombrie 2009

La Mormantul Cuviosului Paisie Aghioritul

Manastirea Sfantului Arsenie Capadocianul (1)
Mormantul Cuviosului Paisie Aghioritul (Suroti, 2009)

Icoane sculptate (III)

Sfântul Mare Mucenic Gheorghe ucigând balaurul: sculptură în lemn de Ierom. Ghelasie Gheorghe.

Blogul Parintele Ghelasie de la Frasinei

Icoane sculptate (II)

Sfântul Simeon Stâlpnicul, sculptură de Ierom. Ghelasie Gheorghe.

Blogul Parintele Ghelasie de la Frasinei